Avem banner

Avem banner.

Am fost nevoit

Suntem în cursă alături de alte site-uri în bătălia pentru locul 1.

Cred că puteţi vota aici.

Tablou

Zorile ne-au prins impreuna. Ne iubeam. Dimineata i-a prins in par arginti de roua, cea dintai raza de soare i-a picurat in suflet iubire. Freamat tainic. Dezmierdare. Aerul avea inca mirosul fanului cosit cu cateva zile in urma, care parea cumva rece si taios. Dormea la sanul meu, pierdut in visele din zori; schita cateva zambete, sfiindu-se sa rada. Ii priveam somnul dulce si pleoapele care tremurau sub suflul diminetii. Sanii si umerii mei goi se infiorau sub adierea vantului, trupurile noastre inca pastrau scanteia potolita a noptii ce tocmai trecuse ca prin vis si se cautau printre paiele de fan. Suflarea lui calda imi facea umerii sa se infioare si inima sa-mi bata haotic. I-am pus mana pe inima mea care parca voia sa-i incalzeasca pumnul si am simtit cum respiratia lui a incetat pentru o clipa. Gusta din tremurul vietii. M-am apropiat de el si i-am trecut fugar mana prin parul negru care ii acoperea fruntea intr-o ordine nedeslusita. Buzele lui pastrau gustul cafelei; incercam sa ma abtin sa le ating: i-as fi furat somnul. Imi muscam obrajii in incercarea zadarnica de a ma face sa nu simt gustul lor amarui de cafea. Mi-a cuprins inconstient picioarele dezgolite cu palma cu un gest de afectiune in care m-am simtit, ciudat, a lui. Simteam ca imi apartin si ochii, si buzele si mainile sale, si sufletul care fremata in el cu atata jind si zbucium.
Ma apropii incet de urechea lui si-i soptesc cu infrigurare ca zorile-s ale noastre. Trupul lui a avut un tremur usor si m-a strans mai tare in brate. Invata sa ma iubeasca.

By Cristina

[Nu se mai oboseste Tudor sa-i puna si diactritice]

Eu…

Sunt eu scriind despre mine

Foaia mi-e mormântul,
Stiloul legământul,
Mintea-i toată-un soare
Şi gândul raza din el,
Trăirea-i momentul
Sentimentul.
Totul este un poem
În care şi eu sunt prizonier
Totul este un poem
Mai stau, mai aştept şi mai sper.

Atât.

Tudor Chirilă VS Tudor Vladimirescu

Printr-un simplu search pe Google, Tudor voi a căuta semnificaţia numelui lui. Pur şi simplu a scris „Tudor”. Între primele două link-uri găseşte : „BED FOR LOVE, tudorchirila.blogspot.com” şi pe al doilea rând stau scrise următoarele „Tudor Vladimirescu Wikipedia”. Pentru câteva secunde se întrebă : „Oare avem noi, românii, artişti aşa valoroşi?Să fie puşi mai presus decât marii revoluţionari?”. Şi eu mă întreb acelaşi lucru.

Orice asemanare cu viata reala este pur intamplatoare.

Poezie, poezie

Se aşezase la birou, luă stiloul în mână şi înşiră câteva cuvinte aşezate ciudat, straniu pe foaie. Îi ieşise ceva :

Violonistul

La colţ de stradă
Printre pomi şi-autobuze
Un violinist fără vioară
E ca un soldat printre obuze.

Dărâmat, strivit, călcat
El la toţi încearc-a spune
Viaţa lui cu rele, bune
Supărat, umil, lezat.

Poate mulţi nu ştiu că-n el
Stă ascuns un sufleţel
Tânăr, viu şi curat:
EU.

Sigur era distrus de ceva. Nu se simte.

Orice asemanare cu viata reala este pur intamplatoare.

Cu şi despre „love”

Azi se alegea miss-ul la el în liceu. Erau multe participante, toate mai mult sau mai puţin frumoase, să le zicem „bune”, că am auzit că numai aşa e COOL. Astfel, Tudor trebuia să-şi ia hainele de „gală”. Chiar se plictisise şi el de ţinuta lui monotonă…aceeaşi jeanşi negri, aceeaşi cămaşă albastră în pătrăţele, acelaşi tricou negru pe sub ea, aceaşi adidaşi albi şi murdari. Era bucuros că pentru prima oară în ultimul an putea să poarte smockingul care până şi lui îi dădea un aspect sobru.
După orele obişnuite de şcoală a venit acasă şi s-a dus la dulap, l-a luat şi l-a îmbrăcat. Era pe drum. Ajunsese, nu înainte de-al lua pe Cornel de acasă. S-au aşezat la masa lor şi vorbeau despre lucruri neobişnuite precum apariţia subită a fantomelor, existenţa lor sau existenţa extratereştrilor. Un glas răguşit, dar totuşi inconfundabil străpunsese atmosfera de petrecere într-o secundă. Era directorul împreună cu binecunoscutul lui discurs de început. Trecuse repede şi Tudor nici măcar nu simţise. Acum era momentul adevărului, după luni întregi de pregătire, avea să se vadă care era cea mai „bună”, atât în sensul propriu cât şi în sensul figurat.

PROBA 1 : Prezentarea
Concurentele aveau să se prezinte, să dezvăluie câteva dintre aspectele lor interioare. Nimeni nu le cunoştea pentru că erau doar clasa a 9-a. Se sfârşise destul de repede şi juriul şi nu numai el îşi făcuseră o mică părere despre fete. Să fim serioşi, nimeni nu a notat numele lor ci mai degrabă forma sânilor şi fermitatea fundului. Nimeni nu mai observă graţia mersului, dinamicitatea coafurii, inerţia glasului şi inocenţa emoţiilor. Pur şi simplu „cur şi ţâţe”.

PROBA 2 : Prezentarea ţinutelor
Nenotată.

PROBA 3 : Dansul
Neinteresantă.

Urmează deliberarea juriului. Se ştia demult cine va ieşi câştigătoare, era evident. „O societate fără prinţipuri careva să zică că nu le are” – ăsta era întregul concurs. O pâine de mâncat însă era faptul că Tudor aproape căzuse la picioarele ocupantei locului doi. Era dragoste la prima vedere…sau poate la a doua, cred că o mai văzuse o dată prin liceu, accidental. Da…asta avea să fie începutul unei lungi poveşti de dragoste.[Mint, nu mai am chef sa scriu]

Orice asemanare cu viata reala este pur intamplatoare.

Pereche inefabilă

Lumina îi deranja ochii de un roşu aprins, după băuta de azi-noapte. Cearcănele se făceau vizibile pe faţa de-un galben pal, dar totuşi nicio dimineaţă nu fusese ca asta. Se aşezase pe marginea patului cu privirea aţintită către computer. Se ridică cu greu şi apăsă pe butonul de pornire. Un vâjâit monstruos inundase camera. Îşi verifică e-mailul. Nimic nou. Era ora 11 şi deja se plictisise. Luă jacheta din cuier şi porni hai-hui.
Se plimba pe străzile îngheţate de puterea cuvântului. Aberez. Erau îngheţate, pustii de petrecerea de revelion de azi-noapte. Deşi nu prea îi plăcea să recunoască, era mahmur. Brusc şi-a dat seama că viaţa de adolescent la 17 ani este destul de alambicată.
Somnul „de-a-n-picioarelea” fusese deranjat de o izbitura puternică în umăr. Se uită înapoi şi văzu un hojmalău împreună cu perechea lui care îi adresa nişte cuvinte de „laudă” : „Ce-ai, Gogule, eşti şmecher?Ţi-a luat mă-ta stradă?”. Decide să evite conflictul şi-şi vede de drum. În schimb îşi notase în minte câteva aspecte : avea blugi made in Bazar, adidaşi Nike, curea Dolce&Gabanna, tricou De Puta Madre şi o şapcă pe care nu a putut s-o descifreze, pe care scria parcă Lottot. Nici el nu era sigur. Ceea ce i se părea mult mai interesant era ţinuta domnişoarei : o fustă-mini într-o iarnă nefastă, un tricou Diva şi o şepcuţă în pătrăţele.
Scoase foaia pe care o ţinea mereu în buzunar, pentru momentele în care îi mai venea câte-o idee despre vreun cântec, şi scrisese pe ea : aramă coclită. A tăiat „aramă”, rămăsese decât „coclită”. A tăiat „ită” şi a înghesuit un „a” astfel încât a obţinut : „cocal”. Încerca să-şi dea seama dacă este un nume destul de bun, totuşi suna ciudat. Gata, mai adăugă un sufix de agent şi obţine : „cocalar”. Avea să-şi înştiinţze colegii despre noua lui descoperire. Cât despre perechea „cocalarului” nu ştia cum avea s-o denumească. Preferă să împartă satisfacţia cu colegii săi.
Oprise la toneta de ziare unde tanti Maria îl aştepta mereu cu acelaşi zâmbet bun şi primitor pe faţă. „Tot o gazetă?”, zise tanti. „Mei ai hev ă luc, pliz?” Zâmbetul cald al domnişoarei de 40 de ani devenise fals, strâmb. „Ăă?” cu un sunet mecanic, din buze. „Mă laşi să mă uit puţin, te rog?”. „Aa, desigur, dragul meu!”. Parcă îl adoptase. Găseşte un titlu de primă pagină : „Cocalaru şi Pitzipoanca”. Nu prezintă niciun fel de mânie, furie sau alte stări. Ştia că el şi numai el scrisese pentru prima oară numele acesta. În schimb a prezentat un mic deranj la auzirea pentru prima oară numelui perechii cocalarului. „Pitzipoanca”… Cumpără ziarul.

Orice asemănare cu viaţa reală este pur întâmplătoare.

În loc de prefaţă

„Ne-am adunat astăzi aici”, „Aş vrea să încep prin a spune că”, „Bine v-am găsit” erau scrise pe foaia din faţa mea. Inutilităţi cum ii place lui Tudor sa zică. Are de ţinut un speech în faţa clasei astăzi. Tocmai îşi terminase cartea de mult promisă profei sale de română. „Nu ştie cât lucrez, idioata! Dacă era după ea, ar fi vrut sa fie gata mâine”. Îşi frecă mâinile de nervi. Îşi ia Converşii nou achiziţionate de la „Mall” şi porneşte către şcoală pe drumuri lăturalnice. Trebuie să se întâlnească cu Cornel.